Se spune ca imaginatia inconjoara lumea. Studenta in anul al doilea, la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, Universitea din Bucuresti, visam cu ochii deschisi, imi imaginam si exploram in mintea mea fiecare coltisor din China. Era genul ala de vis la care revii la nesfarsit, cautand in el ceva ce iti lipseste. Visam, dar totusi nu credeam ca visul meu se va implini atat de repede. Dar iata ca in luna septembrie 2016 mi-am impachetat hainutele si am zburat in celalalt capat al lumii, in orasul ce avea sa-mi devina cea de-a doua casa, Shanghai. Ce poti lua cu tine pentru a nu depasi 23 de kg atunci cand iti iei destinul in maini si pornesti intr-un nou capitol din viata ta? Entuziasmul, dorinta si curiozitatea.
Povesti, idei, impresii schimbate cu ceilalti colegi, nimic nu te pregateste pentru ceea ce inseamna China. China m-a intampinat zambitoare, asemnea unei persoane dragi ce te asteapta la Terminalul Sosiri din aeroport si mi-a oferit inca din prima zi o experienta fara egal. Usor, usor am fost prinsa in mrejele ei si m-am lasat purtata de o curiozitate aparte pe strazile din Shanghai, pe marile bulevarde, la “The Bund”, unde ti se ofera cea mai spectaculoasa priveliste a orasului, pe stradutele inguste din Yuyuan Garden, unde acoperisurile curbate ale casutelor se apleaca si iti deschid drumul catre o noua cultura, pe aleile din campusul Shanghai Normal University unde s-au filmat atat de multe filme, prin cafenele din French Concession, in parcurile cu ape line si barcute tuguiate precum si de-a lungul strazii Guilin Lu, pe care am colindat-o in lung si-n lat in miez de noapte pentru a cumpara o gustarica rapida de la tarabe, atunci cand totul era inchis.
Oare ce ne ramane in suflet? Cladirile acelea imense, contrastul dintre centrul orasului si periferie, dintre nou si vechi, milioanele de chinezi ce misuna zi si noapte in fiecare coltisor din acel oras? Nu. Ne amintim oamenii: fiecare sofer de taxi caruia i-am povestit cate putin despre noi, fiecare vanzator de la coltul strazii care isi aducea aminte de fiecare data ca suntem romani si care avea grija sa ne adauge inca un ingredient in gustarica pe care o cumparam, fascinatia necunoscutilor din tren pentru limba ciudata pe care o vorbeam si zambetul lor prietenesc atunci cand incercau sa ne descoasa si sa afle putin din povestea noastra. Sa nu uitam de matusicile care danseaza pe strada si care te invita parca sa iei parte la acest antrenament al lor, doar pentru a gusta putin din placerea pe care ele o resimt. Iti amintesti fiecare persoana care te-a indrumat in orasele in care ai calatorit, fiecare gardian care incerca sa iti explice cat mai simplu unde este ghiseul de bilete, dar si fiecare necunoscut care te intreba rusinat daca poate face o fotografie cu tine. Raspunzi cu un zambet larg si te pregatesti de poza, nestiind insa ca in spatele tau nu se afla doar persoana care si-a facut curaj sa te intrebe, ci intreaga lui familie. Zambesti din nou. Iti amintesti si de matusica din cafeneaua ta perferata care si-a insusit rolul de mama si care iti punea pe masa o cana cu ceai de ghimbir atunci cand raceala nu iti mai dadea pace. Zambesti si te simti ocrotit, acolo undeva printre milioanele de locuitori ai metropolei.
Apoi gandul tau zboara la mancare, la toate acele ciudatenii la care nu te gandeai inainte si care acum iti par atat de comune: insectele pe bat, tofu mirositor, carnita in pungulite vidate, ghearele de gaina, piciorusele de broasca, carnatii dulci, produsele de patiserie cu felurite umpluturi a caror gust nu il puteai descrie. Desigur, le vei manca ocazional. Vei tanji insa dupa mirosul taiteilor caliti, dupa clatitele facute in graba la coltul strazii, umplute cu legume sau carne, dupa painicile gatite la aburi, diverse feluri de coltunasi, prajiturelele cu aroma de ceai verde, ceaiul cu lapte si perle de tapioca, gratarelele mobile cu carnita si legume pe bat precum si alte numeroase bunatati ce nu fac decat sa iti aduca un zambet de multumire, acel zambet aparte, rezervat parca doar pentru ele.
O data prinsa in capcana ei, China nu te mai lasa sa pleci si te aduce in punctul in care nu iti mai doresti sa pleci. Te fascineaza si te face sa te indragostesti de ea, iremediabil. Asa am ajuns eu sa-mi doresc sa-mi continui calatoria in China, sa-mi doresc sa vad din nou terasele de orez sau de ceai, sa urc din nou in varful muntelui Huangshan si sa mananc scorpioni prajiti pe cea mai aglomerata strada din Beijing. Pui primul pas pe Marele Zid si te auzi exclamand: “Eu aici ma intorc!”.
Articol scirs de: Plesoiu Cristina Loredana
Sectia Chineza
Facultatea de Limbi si Literaturi Straine
Universitatea din Bucuresti
Last modified: 08/01/2018
