În Un studiu al Istoriei Saka, istoricul Taishan Yu ne spune că triburile Sai, după cum sunt privite în Istoria Han în anul 96, trebuie să fi fost Sciţii din inscripţia regelui persan Darius I (521-486 î. e.n.) de la Behistun.
Spre sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n., Asii şi alte triburi, locuiau deja în valea râurilor Ili şi Chu. Erau numite în poemul epic Arimaspea de către poetul grec Aristeas din Proconnesus, poem păstrat fragmentar, Issedoni, informaţiile fiind culese în timpul călătoriei în Asia Centrală.
În jurul anilor 520 î.e.n., Asii şi alte triburi s-au extins spre vest până pe malul drept al Sâr Dariei. Între anii 177/176 î.e.n. triburile Sai au fost forţate să renunţe a locui văile râurilor Ili şi Chu, din cauza migraţiei triburilor înrudite Da Yuezhi. Unii dintre ei au migrat spre sud, s-au separat în regiunea Pamir şi au migrat spre vest intrând în regiunea Tamir.
Aşa cum ne arată lucrarea menţionată, triburile Saka au apărut în văile râurilor Ili şi Chu spre sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n, dar să reprezinte oare denumirile referitoare la Canaan, în scrisorile egiptene de ceramică de la Amarna din secolul al XIV-lea î.e.n., unde se menţionează pentru prima dată numele oraşului Ashkelon sub forma Askaluna, denumiri scitice ?
otrivit inscripţiei de la Behistun, triburile Saka erau urmaşele Cimerienilor. Cine erau oare aceste triburi care s-au întins până în nord-vestul Chinei şi ce limbă vorbeau? Potrivit lui Ion Gheorghe, triburile de cimerieni, sciţi şi sarmaţi, rudele sciţilor, vorbeau o formă de limbă protolatină, aşa cum atestă descoperirile şi decriptele sale epigrafice. Nu este întâmplător că rudele sciţilor, sarmaţii roxolani, care locuiau stepa de la nordul Mării Negre, vorbesc pe Columna Traiană cu romanii fără translator. Potrivit Marijei Gimbutas, triburile cimeriene au o ascendenţă până în neolitic, în cultura kurganelor care îşi face apariţia în mileniul al V-lea î.e.n. în nordul Mării Negre. Ion Gheorghe numeşte triburile din nordul Mării Negre, triburi de aini, potrivit decriptelor monetare. Şi astăzi în regiunea Xinjiang din nord-vestul Chinei se vorbeşte limba ainu.
În secolul al IX-lea î.e.n., aşa cum ne arată Cartea Cântecelor, triburile Xianyun, urmaşe ale populaţiilor scitice, sau este posibil să fie vorba chiar de sciţi, au atacat capitala chineză a dinastiei Zhou iar populaţiile din jurul Munţilor Altai, hunii şi turcii sunt urmaşele culturilor şi neamurilor scitice. Istoricul chinez Wang Guowei afirma în Guangtangjilin, colecţia sa de opere, fundamentandu-şi analiza pe observaţii fonetice din inscripţiile de pe artefactele de bronz şi pe componenţa caracterelor în speţă, că populaţiile denumite de către chinezi GuiFang, XunYun, Xianyun, Di, Rong şi Hu sunt aceleaşi populaţii cu XiongNu, adică hunii.
Să fie oare înrudit poporul sciţilor cu cel al hunilor? Un studiu genetic publicat în anul 2009 şi intitulat Ancient DNA provides new insights into the history of south Siberian Kurgan people, de către autorii Christine Keyser şi Caroline Bouakaze, ne arată că triburile XiongNu au o parte din genele vechilor populaţii scitice ce au locuit sudul Siberiei în Epoca Bronzului şi a Fierului.
Astfel ajungem la concluzia că zona geografică a nord-vestului Chinei a fost una în care s-au produs mari interferenţe de popoare şi culturi euroasiatice, ce au influenţat în mod considerabil cultura şi civilizaţia chineză şi europeană. După cum se ştie Marele Zid Chinezesc a fost construit tocmai în scop defensiv împotriva acestor populaţii originare din zona geografică a Munţilor Altai.
Articol scris de: Ionut Badea
Last modified: 12/09/2016
