În vremea fraţilor Fuxi şi Nüwa, „distanţa dintre cer şi pământ nu era atât de mare şi porţile cereşti erau întotdeauna deschise. Adesea, fratele şi sora, ţinându-se de mână, urcau scara cerească să se joace în palatul ceresc”. „Peste puţin, femeia dădu naştere unui ghemotoc de carne. Foarte miraţi, cei doi îl tăiară în bucăţele pe care le înveliră într-o hârtie. Luând cu ei pachetul, se căţărară pe scara cerească, în palatul ceresc, ca să se distreze. Dar cine şi-ar fi putut închipui că la jumătatea drumului se va stârni o puternică rafală de vânt care avea să rupă hârtia, bucăţelele de carne zburând şi împrăştiindu-se în cele patru zări. Căzând pe pământ ele se preschimbară în oameni. Aceluia care căzuse pe o frunză i s-a dat numele Ye – Frunză, iar aceluia care căzuse pe un buştean numele de Mu -Buştean. Toţi căpătară numele obiectelor pe care căzuseră”.(Yuan Ke, Miturile Chinei Antice).
În prima parte a mitului este prezent elementul central orfic al scării cereşti, simbol falic, al creaţiei, prin care se accede de pe pământ în lumea zeilor. În a doua parte a mitului scara cerească este tot un simbol falic, şi al creaţiei speciei umane din carnea zămislită de zeiţa-mamă Nüwa.
Legende în care este prezent simbolul orfic al scării cereşti este legenda munţilor Kunlun şi a munţilor Zhaoshan, si Dengbaoshan şi a copacului jianmu „…munţii Kunlun erau capitala de jos a lui Tiandi – stăpânitorul ceresc, iar culmea lor ducea direct la palatul ceresc. Potrivit legendei, muntele era înconjurat la poalele lui de torentul adânc şi tumultuos al râului Ruoshui – Apa slabă, precum şi de mari munţi de foc şi a te căţăra pe ei era o treabă din cale-afară de anevoioasă. A te sui pe alte scări cereşti era tot atât de greu. De aceea, în cărţile vechi se spune că a urca şi a coborî liber pe scările cereşti era doar la îndemâna zeilor, a nemuritorilor şi a vrăjitorilor. În afară de Kunlun mai erau şi alţi munţi care aveau formă de scară cerească, doar se spune că nemuritorul Bo Gao s-a înălţat la cer de pe muntele Zhaoshan, situat la răsărit de munţii Huashan şi de râul Qingshui. Iar în deşertul apusean se mai afla muntele Dengbaoshan pe care urcau direct la palatul ceresc vrăjitorii şi coborau pe pământ să vestească oamenilor voinţa zeilor şi să dezvăluie cerului simţămintele oamenilor. Dintre copaci, după cum ştim, unul singur, denumit jianmu, avea formă de scară cerească şi ajungea până la cer(…). Copacul jianmu creştea în deşertul situat la sud-vest de Duguang, unde se considera că se află centrul universului.
Această scară cerească era situată exact la mijloc, între cer şi pământ, iar zeii din diferite locuri urcau în cer şi coborau pe pământ, căţărându-se pe acest copac subţire ce pătrundea drept în slăvi”. Aşa cum se observă, munţii Kunlun, Zhaoshan, Dengbaoshan şi copacul jianmu sânt simboluri ale trecerii din lumea pământeană în lumea zeilor şi simboluri axis mundi de comunicare între cele două lumi. Lui An, în cartea Huainanzi, în capitolul Dixing ne relatează, că „cine se ridică de pe munţii Kunlun, la o înălţime de două ori mai mare, ajunge la Liangfeng – munţii Vântului răcoros şi dobândeşte nemurirea; cine se ridică încă de două ori mai sus ajunge la platoul Xuanpu şi capătă însuşiri miraculoase, învăţând să cârmuiască vântul şi ploaia; cine se ridică încă de trei ori mai sus atinge Cerul, lăcaşul lui Taidi – stăpânitorul suprem – şi se preschimbă în duh”. „În scena căsătoriei sub un salcâm, din spectacolul teatrului în stilul Huangmei, unei zâne cereşti cu un ţăran de rând zâna îi spune soţului ei Dong Yong: Stăpâne, vedeţi aceste două pietre, una aşezată mai sus şi cealaltă mai jos? Ele amintesc de scara pe care soţia urcă la cer”. Despre copacul jianmu, Liu An, la aceeaşi referinţă, ne spune: ”Copacul jianmu creşte în Duguang. Ziua nu dă umbră iar dacă strigi lângă el nu se aude nici un sunet. Pesemne că acolo este centrul văzduhului”. Aici se relevă primordialitatea şi caracterul central în univers ale copacului jianmu.
Articol scris de: Ionut Badea
Last modified: 11/09/2016
