Limba chineză comportă o serie întreagă de etape de care trebuie să se ţină cont dacă se vrea explicarea istoriei literaturii chineze, aşa cum ne arată articolul lui Paul Demiéville, Începuturile literaturii în chineza populară. Există, pe de-o parte, chineza literară care a servit ca instrument pentru literatura clasică, şi care se numeşte în general limba scrisă, pentru că în practică nu putem decât să o scriem şi să o citim şi pentru că e ininteligibilă pentru auz; e legată de scrierea ideografică care se foloseşte peste tot în China, oricare ar fi pronunţia căreia i se acordă semnul scris, chineza scrisă a fost cel mai tare ciment al unitaţii culturale a Chinei şi, pornind de aici, al unitaţii politice şi al continuitaţii ei istorice. La cealaltă extremă sunt dialectele orale, variind la infinit după loc şi dintre care diversele grupe regionale sunt atât de diverse care dialectele romane ieşite din limba latină. Cea mai mare parte dintre aceste dialecte nu se scriu şi nu au fost folosite niciodată literar, poate doar în folclorul oral. Totuşi, pe baza unuia dintre acestea, a celui din capitalele succesive ale imperiului, s-a constituit la o anumită dată un koiné popularr, un fel de prakrit naţional, valabil pentru toată China, intermediar între limba scrisă, în mod exclusiv culturală, şi dialectele brute, de unde s-a născut, acum zece secole, o literatură de rang secund mai puţin savantă, dar nu mai puţin interesantă decât literatura clasică: se poate spune că a dat Chinei, după epoca mongolă, în secolul al XIII-lea, operele cele mai vii şi mai semnificative. În fapt, după secolul al XIII-lea se fixează teatrul şi romanul chinez în forme finite, şi, din această epocă, după puţin timp, se datează începuturile literaturii în limba chineză populară. Descoperiri şi cercetări recente au adus lumină asupra antecedentelor acestor genuri literare şi permit de a situa originile lor mult mai devreme până în secolele al VIII-lea şi al IX-lea D. Hr.
Aşa cum ne arată articolul citat, descoperirea principală a fost, la începutul secolului al XX-lea, a unei biblioteci de manuscrise, toate anterioare anului 1000 d. Hr., care s-a conservat din întâmplare în Grota Celor O Mie de Buda, la Dunhuang, în nord-vestul extrem al Chinei, la graniţa cu Mongolia, Turkestan şi Tibet. Această colecţie de manuscrise, dintre care cele mai bune au fost recuperate în 1907 şi 1908 de către doi savanţi europeni, Aurel Stein şi Paul Pelliot, şi care se află astăzi la Londra şi Paris, în timp ce unele au ajuns la Biblioteca Naţională din Beijing, şi fel de preţios, în timpul în care călugării de la Dunhuang îşi zideau biblioteca, acum mai mult de nouă secole, arta imprimeriei se răspândea în China şi înlocuia arta manuscrisului cu atât de mult succes că documentele de arhivă aveau să fie absorbite în cartea imprimată. Ori, literatura populară era puţin valorizată pentru ca textele să fie imprimate; nici un manuscris nu s-a transmis din literatura populară şi se ignora dezvoltarea primei faze a dezvoltării acestei literaturi, până la descoperirea materialelor de la Dunhuang.
Sursa fotografiei: International Dunhuang Project
Articol scris de: Ionut Badea
Last modified: 11/09/2016
