Citind cartea “Miturile Chinei antice” scrisă de Yuan Ke, carte ce îşi deschide porţile pentru a ne trimite într-o lume fascinantă, plină de idei şi mituri, încă de la introducere se specifică definirea mituilor, specificându-se faptul că însuşi termenul în sine “mit” induce lesne în eroare, întrucât el include noţiunile de uimitor şi fantastic. Prin intermediul cărţii avem oprtunitatea să cutreieram cu ajutorul imaginaţiei, încă din primul capitol, în miturile privind modul în care a fost creată lumea. Poetul Qu Yuan, într-una din celebrele sale poeme: “Întrebări către cer”, a pus o serie de întrebări privitoare la modul cum au apărut cerul şi pământul, modul în care s-a născut Universul şi cine a fost acela ce a separat cerul de pământ. Dar adevăratul mit cu privire la crearea lumii a fost consemnat în cartea Huainanzi, aparută la începutul dinastiei Han. În acest mit se spune că în antichitate, pe vremea când nu existau nici cer, nici pământ, iar lumea reprezenta un haos tenebru, inform, din acest haos s-au nascut treptat două spirite- Yin şi Yang, care, cu un imens efort, au început să cârmuiască lumea. Ulterior Yin si Yang s-au separat şi au fost hotârnicite în opt direcţii principale ale spaţiului ( miazănoapte, răsarit, apus, miazăzi şi corespunzător nord-est, nord-vest, sud-est, sud-vest). Spiritul Yang a început să cărmuiască cerul, iar spiritul Yin a început să carmuiască pământul.
Un alt mit interesant privind crearea lumii este acela referitor la duhul ceresc Jualing. Se spune că el s-a născut odată cu “substanţa primordială” şi este denumit “mama adevarata a celor nouă începuturi” (Jiu yuan zhe mu). Jualing avea o extraordinară iscusinţă şi îi stătea în putere să făurească munţi sau văi, să slăbozească râuri mari sau mici. Era dobândit cu puteri demiurge şi considerat duhul răului Fenshui şi primul creator ce a separat cerul de pământ.
Mitulul lui Jualing, ne aduce cu gândul la o altă legenda antică – povestea celor doi soţi giganţi şi târdavi, puşi să stavliească puhoaiele. Potrivit acestei legende, când cerul şi pământul abia fuseseră statornicite, pe pământ s-a abătut potopul. Stăpânitorul ceresc i-a trimis pe gigantul Pufu şi pe soţia acestuia să stavilească puhoaiele revărsate. Cei doi soţi erau nişte uriaşi fără de seamăn. Datorită faptului că li s-a părut o datorie prea dificilă, au făcut-o de mâtuială, albiile râurilor erau în unele locuri adânci, în altele scăzute, zagazuite cu nisip, îngustate de defileuri. De aceea, după mulţi ani, a trebuit marele Yu să zăgazuiască din nou puhoaiele revărsate. Stăpânitorul ceresc, mâniat de trândăvia celor doi soţi, le-a retras împuternicirea pe care le-o dăduse şi, drept pedeapsă, le-a despuiat trupurile, nu beau şi mâncau, doar roua cerească le mai potolea foamea şi setea. Abia în momentul în care s-ar fi limpezit apele fluviului Huanghe, li s-ar fi îngăduit să îşi reia îndatoriile. Dar, potrivit legendei, pentru a limpezii apele acestui fluviu, trebuiau întrerupte legăturile sale cu marea, ceea ce era irealizabil. De aceea, soţilor nu le-a mai rămas decât să vieţuiască veşnic în desert, dezgoliţi şi bătuţi de razele dogoritoare ale soarelui.
Un alt mit, privitor la crearea lumii este cel despre Guimu (“mama diavolilor”). Guimu, ce sălăşluia în munţii Xiaoyushan lângă Marea de miazăzi, era numită şi Guigushen. Ea avea cap de tigru, picioare de dragon, sprâncene de mang ( piton ), ochi de jiao (dragon de apa). Aspectul acesteia era ciudat dar iscusinţa îi era extraordinară: era în stare să zămislească cerul, pământul şi diavolii. Dintr-o singură dată putea să dea naştere la zece diavoli; dimineaţa îi năştea iar seara îi servea precum o delicatesă. Această făptură aminteşte întrucâtva de demiurg, dar, din păcate, fiind diavoliţă şi mâncându-şi proprii copii, a ramas în ultimă instanţă doar ca mama diavolilor.
În încercarea de a-i afla pe primii creatori mitici ai Universului, trebuie specificat şi de duhul Zhongshan – Dragonul cu lumânare – de pe muntele Zhongshan, descris în Cartea muţilor şi a mărilor. Acest duh cu faţă de om, trup de şarpe, pielea de culoare roşie, avea ochii neobişnuiţi, asemănători a doi arbori de măslin aşezaţi vertical, iar când îi închidea arătau ca două crăpături verticale. Era suficient să deschidă ochii, pentru ca în lume să strălucească lumina ca în fapt de zi, şi să îi închidă, pentru ca pe pamant să se lase o noapte adâncă. În momentul în care expira aerul, se forma o pânză de nori purpurii, se pornea să ningă cu fulgi mari şi se aşternea iarna. Dar în momentul în care respira, soarele roşu începea să dogorească, metalele să curgă şi pietrele să se topească şi se lăsa vara. Zhulong zăcea înclolocit precum un şarpe: nu mânca, nu dormea, nu bea şi nici măcar nu respira. Dar când acesta, trăgea aer în piept, respiraţia i se prefăcea în vânt ce reuşea să bată pâna la mii de li depărtare. Cu lumina lumânării pe care o ţinea în bot, putea să lumieze paturile cele mai adanci, şi întrucât el ţinea mereu lumânarea cu care destrăma bezna porţilor cereşti de la miazănoapte.
Ca înfăţişare şi iscusinţă, Zhulong avea într-adevăr capacitatea demiurgică, dar menţinându-şi aspectul caracteristic de animal, nu putea precum alte duhuri vestite cereşti, să se transforme în om, aşa că, în profida înfăţişării uimitoare şi a capacităţii sale neobişnuite, nu a rămas în ochii oamenilor precum creatorul lumii.
Evident este că mituri sunt multiple, toate diferenţiate care mai de care în relatarea anumitor aspecte ce privesc istoria Chinei Antice. Mitologia având capacitatea să frapeze prin insolitul şi fantezia ei debolantă.
Last modified: 05/10/2013
