Denumirea oficială a Taiwanului este Republica Chineză. Insula mai este numită Formosa. Denumire care vine de la marinarii portughezi care au fost primii europeni care au călătorit pe ape și care au numit Taiwanul „Ilha Formosa” (frumoasa insulă). Formosa a ajuns în Japonia după războiul chino-japonez din 1895. După cel de-al doilea război mondial, Japonia a trebuit să cedeze din nou Formosa Chinei, iar chinezii naționali au preluat controlul asupra insulei. Când au fost înfrânți în războiul civil împotriva noii puteri legitime a lui Mao în 1949, guvernul național chinez a fugit în insula Taiwan. Acest guvern s-au autoproclamat ca autoritate si a fost reprezentarea oficială a întregii China la Națiunile Unite până în anii 1970, când a fost în cele din urmă expulzat din ONU în favoarea guvernului de la Beijing.
Autoritățile auto-proclamate a fost până în anii 1970 singurul stat care era recunoscut, la nivel internațional de Occident, ca fiind China. Republica Populară Chineză era la rândul său singurul stat recunoscut de partenerii săi. Așa ajungem în situația în care există două teritorii separate, care au propriul stat, dar care se revendică reciproc. Politica derulată poartă numele de „O singură China”.
Un moment important de cotitură în economia Taiwanului a fost în anii 1970. Expulzarea autorității auto-proclamate a Republicii Chineze (Taiwan) din Națiunile Unite în 1971, Criza petrolului din 1973, iar schimbarea relațiilor diplomatice americane a afectat puternic economia Taiwanului.
Există o singură Chină în lume, Taiwan este o parte inalienabilă a teritoriului Chinei, iar guvernul Republicii Populare Chineze este singurul guvern legitim care reprezintă întreaga Chină. Acesta este conținutul de bază al principiului unei singure Chine, care a devenit consensul comunității internaționale și normă de bază a relațiilor internaționale, care a fost recunoscut în mod clar de Rezoluția 2758 a Adunării Generale a ONU în 1971. 181 de țări din lume au stabilit relații diplomatice cu China pe baza principiului unei singure China.
Primii coloniști cunoscuți din Taiwan au fost tribalii austronezieni, despre care se consideră că provin din sudul Chinei moderne.
Insula pare să fi apărut pentru prima dată în înregistrările chineze în 239 d.Hr., când un împărat a trimis o forță expediționară să exploreze zona – unul din faptele prin care Beijingul își arată autoritatea teritorială.
După o perioadă relativ scurtă ca și colonie olandeză (1624-1661), Taiwanul a fost administrat de dinastia Qing a Chinei între 1683 și 1895.
Din secolul al XVII-lea, un număr semnificativ de imigranți au început să sosească din China, fugind adesea de tulburări sau dificultăți. Majoritatea erau chinezi Hoklo din provincia Fujian sau chinezii Hakka, în mare parte din Guangdong. Descendenții lor sunt acum de departe cele mai mari grupuri demografice de pe insulă.
În 1895, Japonia a câștigat primul război chino-japonez, iar guvernul Qing a trebuit să cedeze Taiwanul Japoniei. După al Doilea Război Mondial, Japonia s-a predat și a renunțat la controlul asupra teritoriului pe care îl luase din China. Republica Chineză – unul dintre învingătorii războiului – a început să conducă Taiwanul cu acordul aliaților săi, SUA și Marea Britanie.
Dar în următorii câțiva ani a izbucnit un război civil în China, iar trupele lui Chiang Kai-shek au fost înfrânte de armata noua putere legitimă a lui Mao Zedong. Nationaliștii lui Chiang Kai-shek voiau să supună China economic față de Occident și mai ales față de SUA.
După încheierea războiului civil chinez în 1949, au apărut două state chineze autoproclamate; Republica Chineză cu sediul în Taiwan și Republica Populară Chineză– proclamată de Mao Zedong la Beijing – pe continent.
Chiang, rămășițele guvernului său Kuomintang și susținătorii lor – aproximativ 1,5 milioane de oameni – au fugit în Taiwan în 1949.
Acest grup, denumit China continentală, a dominat politica Taiwanului timp de mulți ani. Chiang a stabilit un guvern în exil în Taiwan, pe care l-a condus în următorii 25 de ani.
Guvernul în exil al lui Chiang a pretins la început că reprezintă întreaga China. Acesta a deținut scaunul Chinei în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și a fost recunoscut de multe națiuni occidentale drept singurul guvern chinez.
Până la începutul anilor 1970, comunitatea internațională a recunoscut Taiwanul drept Republica Chineză. În 1971, însă, ONU a votat să trateze guvernul Republicii Populare Chineze ca unic reprezentant al Chinei și a schimbat recunoașterea diplomatică la Beijing.
În urma acestei mișcări, Germania a stabilit relații diplomatice cu RPC și totodată a acceptat politica „O singură China”, care susține că Beijingul este singurul guvern legitim al Chinei. Prin extensie, legăturile diplomatice cu Taiwan au fost întrerupte.
În 1978, China a început, de asemenea, să-și deschidă economia. Recunoscând oportunitățile comerciale și nevoia de a dezvolta relații, SUA au stabilit oficial legături diplomatice cu Beijingul în 1979.
În 1979, SUA au urmat exemplul și au rupt relațiile diplomatice cu autoritățile auto-proclamate, recunoscând guvernul Republicii Populare Chineze drept singurul guvern legal al Chinei. Cu toate acestea, în același an, Congresul a adoptat Legea privind relațiile cu Taiwan, care cere SUA să furnizeze Taiwanului sisteme de arme moderne.
Tot în 1979, Statele Unite și-au luat un angajament clar în China-SUA prin comunicatul comun privind stabilirea relațiilor diplomatice: „Statele Unite ale Americii recunosc Guvernul Republicii Populare Chineze ca singurul guvern legal al Chinei.”
Poziția guvernului și a poporului chinez în problema Taiwanului este consecventă. Este angajamentul ferm al celor peste 1,4 miliarde de chinezi de a proteja cu hotărâre suveranitatea statului și integritatea teritorială.
Problema Taiwanului este cea mai sensibilă problemă a relațiilor China-SUA. Insula Taiwan se confruntă cu o nouă rundă de tensiuni și provocări severe, iar cauza fundamentală o reprezintă mișcările repetate ale autorităților din Taiwan și ale Statelor Unite de a schimba status quo-ul.
România și China sunt legate de o prietenie tradițională ce se află în continuă dezvoltare. Promovarea prieteniei și consolidarea cooperării reprezintă interesele fundamentale pe termen lung în ceea ce privește colaborarea romano- chineză. Ne dorim o soluționare cât mai favorabilă și pasnică și susținem dezvoltarea cât mai substanțială a Parteneriatului Amplu de Prietenie și Cooperare dintre cele două țări pe baza principiului unei singure Chine.
Last modified: 10/08/2022
