Cât de accesibilă poate să fie o ţară mare?
Ca orice om, cu o doză relativ bună de nebunie, mă trezisem cu foame incredibilă de a cunoaşte China.
Asta se întampla acum ceva timp în camera mea de cămin din Tianjin. Când s-a terminat sesiunea, temperatura de afară scăzuse, ajungâng pe undeva pe la -20 C. Magazinele se închiseseră, iar artificiile începuseră să se audă tot mai răsunător. Eu mă pregateam să pun ţara la cale alături cu Basha, o prietenă din Slovacia. După ce ne-am numărat minuţios bacnotele cu chipul lui Mao am compus planul perfect: autostop + couchsurfing!
Nu a durat mult să ne facem cont pe Couchsurfing, era pentru prima dată când încercam formula asta. Am ales cele mai simpatice poze ale noastre şi am început să vânăm cazare. După câteva ore de căutare am lăsat totul în primul mesaj trimis pe Couchsurfing, către o persoană pe nume Bunny din oraşul Nanjing, primul oraş de pe harta noastră. Ne doream să ajungem cât mai aproape de Sudul Chinei, unde era cald şi bine! Nu aveam un traseu prea clar, ne-am marcat câteva oraşe cheie pe o hartă, ne doream doar să explorăm.
Dacă Bunny ne răspundea la mesaj, eram pregătite să pornim spre o aventură, iar dacă nu, să ne înecăm amarul în nişte tăiţei delicioşi la pungă.
Nu a durat mult şi bip bip bip a sunat telefonul, chiar mai bine decât un mesaj – semnul că totul, oricât de clişeic sună, urma să fie bine!
Ca două broscuţe ţestoase am pornit cu casa în spate undeva la 6 şi un pic dimineaţa. Am luat la noi strictul necesar plus câteva “arme albe”, un briceag şi un spray lacrimogen. Și nu în ultimul rând foi albe şi marcăr ca să putem scrie numele oraşului unde vrem să ajungem. Cum altfel aveau să înţeleagă şoferii unde vrem să mergem?
Deşi ne doream să facem autostopul spre autostradă, era atât de întuneric, încât nu ni se vedeau foile. Am încercat să folosim lanternele, dar nu era clar pentru şoferi ce vrem de la ei. Singurul care a oprit a fost un şofer de taxi. Era prea curios ce e cu jocul de lumini de la 6:30 dimineaţa.
Ne-am urcat în maşina lui şi i-am explicat în chineză că avem un plan – să mergem cu autostopul până în Nanjing. Ne-a explicat politicos că nu am ales cuvintele potrivite, şi, uite aşa, cursa cu taxiul s-a transformat într-o lecţie de chineză. Ne-a pus să repetăm cuvintele cheie până le-am zis cursiv şi cu tonurile perfecte. Părea un început promiţător. După ce am ajuns la autostradă, ne-a zâmbit, spunându-ne că drumul a fost din partea lui şi să avem grijă.
La – 15 grade Celsius afară, ne-am pus mănuşile şi ne-am încălzit cu speranţa că o să oproască cineva repede. Ȋntre timp primeam mesaje de la colega mea de cameră, Paola, o prietenă din Costa Rica, care ne încuraja din pat ca un suporter!
La un moment dat un poliţist a venit spre noi, iar atunci ne-am gândim dacă nu cumva e ilegal ce facem, ops! Nici gând! A venit ca să ne explice cum să vânăm maşinile care merg spre Nanjing, ne-a învăţat cum să citim numărul de înmatriculare. Era clar, ne mai făcuserăm un suporter, unul era atât de implicat încât a vorbit cu doamnele de la ghişeile unde se plătea taxa de drum să întrebe conducătorii auto dacă au loc pentru două domnişoare până în Nanjing. Lumea era alături de noi, câţiva chinezi au oprit doar pentru a ne încuraja, ar fi vrut să ne ia cu ei, dar mergeau spre altă direcţie. E un sentiment pe care nu am cum să îl exprim în cuvinte.
Când eram 70% îngheţate ne-am refugiat într-o clădire de pe marginea autostrăzii ca să ne încâlzim. Stăteam pe scări, cât mai sus faţă de uşa de la intrare, ca să nu simţim gerul de afară. Ȋncercam să nu deranjăm oamenii care începeau munca în clădire. La un moment dat, un domn a venit la noi cu doua căni de ceai cald si, zâmbindu-ne, ne-a făcut semn să bem. I-am mulţumit în chineză, iar el ne-a refuzat banii.
După ce am băut ceaiul verde ne-am întors pe autostradă să ne luptăm cu morile noastre de vânt. Poliţistul ne-a salutat surprins, credea că cedasem. Până şi doamnele de la ghişeu deveniseră mai vesele când ne-au văzut. Eram două mascote simpatice care încercau să facă haz de necaz din situaţia de faţă.
Prima maşină care a oprit a fost mai degrabă patru roţi cu puţină tablă pe ea, decât o maşină. La primul vânt mai puternic se dărâma, dar ce mai conta? Am plecat spre Nanjing din Tianjin.
Când ne-a văzut în maşină poliţistul de pe autostradă ne-a făcut cu mâna, iar doamnele de la ghişeu ne-au zâmbit zicându-ne că era şi cazul să pornim la drum!
Dacă oamenii erau alături de noi, vremea era în altă parte. Era ceaţă, iar când e ceaţă se închide autostrada în China. Frumos, nu? Primul popas a fost la o benzinărie, unde am început să jucăm un fel de Macao chinezesc.
Cu toate că am sperat că în maşină o să ne incălzim, mai mult am îngheţat. Basha s-a ales cu o răceală de toată frumuseţea. Eu de felul meu sunt mai rezistentă la frig, dar în schimb mă încercau tot felul de sentimente. Dacă ceaţa era un semn că trebuie să ne întoarcem, dacă o să stăm în benzinărie până dimineaţa, dacă maşina nu va face faţă drumului? Nici un joc nu putea să îmi ţină mintea ocupată. Chinezul era prea amabil ca să fie adevărat, încerca să ne îmbărbăteze că o să se ridice în curând ceaţa şi că o să ajungem repede la destinaţie. Nu de alta că şi el avea de ridicat un pachet.
Când ne vedea îngrijorate, ne corupea la un alt joc, iar în timp ce îl jucam pe al treilea am realizat că îi lipseau câteva degete de la o mână. Am încercat să maschez cât am putut reacţia mea de uimire, oare cum, ce etc după care i-am făcut lui Basha un semn discret să văd dacă şi ea observase. Recunosc că muream de curiozitate să aflu povestea din spate, dar mi-a fost prea jenă să întreb. Când n-ai curaj, n-ai curaj!
Noul nostru 朋友, prieten, după cum spun chinezii, nu vorbea engleză, iar noi nu doream să vorbim de faţă cu el în altă limbă în semn de respect.
După un timp am fost până la toaletă de la benzinărie unde am analizat situaţia: primeam semne bune, dar şi un pic “ne-bune”. Un sigur lucru era clar, nu aveam cum să dăm înapoi. După câteva ore a trecut un tir pe lângă noi şi ne-a zis că putem să pornim la drum.
Ne-am urcat rapid în maşină şi nici la cinci minute după ce am virat la dreapta, era sa fim făcute sandwich între două tiruri. Adrenalina era în toi, ne-am zis discret o rugăciune în timp ce 朋友 ne asigura că este un şofer priceput şi că nu avem de ce să ne fie teamă. Iar ca să ne scoată din starea de şoc a început să îmi povestească despre ce ştia el despre Romania şi despre vremea când se uita la filme româneşti la televizor.
Imi povestea despre o actriţă faimoasă din vremea aceea. Am încercat să deduc cine era, dar nu am reuşit. Tot ce îmi amintesc din spusele lui era că avea vocea dulce ca miera şi ochii mari. Am ajuns să vorbim ba de una, ba de alta. De ce ne-am apucat să învăţăm limba chineză, unde mergem şi de ce am ajuns să facem autostopul. Ne lauda curajul, dar parcă nu era în totalitate de acord cu planul nostru. I-am povestit de Bunny şi cum am lăsat ca totul să fie decis de un mesaj. Râdea cu toată pofta când îi povesteam că eu cred în semne şi că, deşi e greu să le citim, trebuie măcar să încercăm să le băgam în seamă.
Un semn pe care nu ştiam cum să îl interpretez era că destinaţia lui nu era Nanjing, ci un alt oras, dar cu toate astea a zis că face un mic ocol ca să ne ducă la destinaţie. Cunoştea prea puţin drumul, aşa că s-a gândit să întrebe un prieten de pe autostradă dacă să facă la dreapta sau să o ţină tot înainte. Pe cine? Pai pe cine a găsit în apropiere, un păstor care mergea agale pe lângă autostradă, alături de turma lui de oi.
Panică, panică, doar aşa un pic. Nu am vrut să recapitulăm situaţia în care ne aflăm ci să zâmbim şi să ne gândim că putea să fie şi mai rău. După ce a vorbit cu păstorul, 朋友 s-a urcat în maşină şi ne-a zis că mai e foarte puţin şi că ar trebui să o sunăm pe prietena noastră să ne zică mai exact unde trebuia să ajungem.
Bunny nu ştia că noi facem autostopul, i-am zis că venim cu “ceva”, de aceea ne suna pe parcursul drumului să se asigure că suntem bine, pentru că mereu îi comunicam altă oră la care urma să ajungem. Ȋncercam să deducem cât mai aveam până să ajungem în faţa la mall-ul despre care ştiam de la ea, dar ne era cam greu având în vedere cât de bine ştia drumul 朋友. Ȋntre timp, şeful îl suna ca să afle cât mai are până când ridică un anumit pachet, pentru că 朋友 era în timpul serviciului.
Am rămas surprins plăcute când şi-a sunat şeful şi i-a spus că trebuie să facă ceva urgent înainte să ajungă la pachet. Mai în glumă, mai în serios, speram să nu îl concedieze pentru noua lui misiune. I-a plăcut umorul nostru. După ce am găsit intrarea în oraş, am dat de un frumos lanţ de maşini care stăteau pe loc. Primul lui instinct a fost să ne lase la un autobuz care să ne ducă în centrul oraşului, dar când a văzut cât de pierdute păream ne-a dus chiar el până la destinaţie. Nu a putut să stea cu noi până a venit Bunny, dar ne-a lăsat cartea lui de vizita şi ne-a rugat să îi dăm mesaj când ajungem acasă la prietena noastră.
Povestea e lungă şi e greu de rezumat. Dar asta e prima parte. Am ajuns cu bine în Nanjing la un cuplu extraordinar care ne-a primit în casă lor şi ne-au tratat ca pe nişte prieteni veniţi în vizită după foarte multă vreme.
Articol scris de: Alina Chiriac
Articol scris de: Alina Chiriac
Last modified: 12/09/2016
