Panseluțe de toate culorile – de la alb, galben și albastru până la mov închis – l-au întâmpinat pe călătorul britanic Charles Howard-Bury, cu mai bine de 100 de ani în urmă, în iunie 1913, după ce a străbătut pădurile și a ajuns pe pajiștile alpine ale Munților Tian Shan.
”Creșteau atât de aproape una de alta, încât la fiecare pas striveam câteva”. Nicăieri nu mai văzuse Bury o floră atât de luxuriantă.
Înălțându-și din deșertul arid crestele înzăpezite și acoperite de ghețari, munții se întind pe aproximativ 2900 de km, în zona centrală a Asiei. Frumusețea dramatică a versanților abrupți, defileele adânci, torentele vijelioase, pajiștile alpine și culmile înzăpezite au inspirat poporul chinez care au denumit acest loc Tian Shan – Munții Cerului.
Primul european care a explorat cărările Munților Cerului a fost Piotr Semioniov, în anul 1856, escortat fiind de cazaci.
Din Alma-Ata, echipa a urcat până la lacul Issik-Kul – azuriul ”lac fierbinte”, numit astfel deoarece nu îngheață niciodată. Acesta este cel mai mare lac din lume fiind de patru ori mai mare decât Londra cu suburbii cu tot.
Se spune că în secolul al XIV-lea, Timur-lenk și-a îndemnat oștenii să ia fiecare câte o piatră de pe malul lacului, urmând să le îngrămădească pe toate lângă Pasul Santaș (Trecătoarea Pietrelor), pentru ca în momentul în care se vor întoarce din munți, după atacul asupra poporului chinez, fiecare oștean să ia câte o piatră din grămadă. Numărându-le pe cele rămase, Timur-lenk și-a dat seama câți oameni a pierdut în luptă.
Traversând și el Pasul Santaș, Semoniov a putut admira cele mai înalte piscuri ale Munților Tian Shan: Pik Pobedi de 7.439m, și Hantengri Feng de 6995 m, aflat la granița Chinei unde puteau fi regăsite oile de munte, caprele sălbatice și ibecșii care pasc la limita ghețurilor veșnice
Last modified: 10/09/2018
