Din Vâlsan pân’ la câmpie
Mândre basme dăinuie,
Prin bătrânii bucuroși să le destăinuie.
Pe plaiuri mândre argeșene peste coline mângâiate de adierea blândă a vântului, se ascund printre bătrânii locurilor povești nemuritoare, transmise din generație în generație, care au luat forma unor legende.
În cinstea lor oamenii păstrează și azi unele obiceiuri și tradiții ce fericesc ochiul privitorului.
Sunt multe asemenea istorioare, pe care nu le putem cuprinde în câteva rânduri, dar printre acestea am regăsit unele care din grai în grai au trecut granițele plaiurilor argeșene.
Legenda Vâlsanului
Se spune că în vremuri străvechi, valea Vâlsanului era întinsă ca-n palmă, și acolo trăiau uriași, iar unul dintre ei, pe care îl chema Vâlsan, a plecat din munți către șes. Acolo s-a întâlnit cu niște piticuți, care cărau apă scoasă din pământ cu burdufuri și văzând Vâlsan cât se chinuie ei din cauza lipsei apei, s-a hotărât să le aducă de la el de acasă apă proaspătă de munte.
Dar cum Vâlsan a dat drumul la ape ca să ajungă la piticuți, ceilalți uriași s-au supărat pe el că îi lasă fără ape și s-au luptat pe viață și pe moarte. Cum nu s-au putut învinge, uriașii au căzut la pace, au astupat găurile și au chemat un vraci care să îi învețe să își păzească apele.
Acesta le-a încredințat cheile munților care puteau să descuie furia apelor, iar uriașii, după ce au încuiat munții au încredințat cheile Zanogutei, sora lor.
Tare s-a mâhnit Vâlsan că nu a mai putut să îi ajute pe piticuți, și venind Zanoguta să îl certe că iar încearcă să le fure apele, a prins drag de Vâlsan și au plecat împreună în lume și au făcut prunci, și au uitat și de piticuți și de frații Zanogutei.
Speriați uriașii că nu mai știau nimic de cheile munților au plecat în căutarea lor și când i-au găsit s-a iscat luptă mare. Și s-a luptat Vâlsan cu Negoiul și pe rând cu toți frații Zanogutei și cu tatăl lor, iar din câmpia cea frumoasă au mai rămas doar Gurguiul Brațului și Dealul Viei. În luptă s-au strivit toți iar Zanoguta a înmânat cheile munților piticuților care i-au fost atât de dragi lui Vâlsan.
Piticuții au deschis munții și au curs apele care au măturat tot în cale și nu au mai fost niciodată astupate. De atunci curg apele Argeșului și Vâlsanului al căror murmur bucură urechile drumeților care străbat tărâmurile lui Vâlsan.
(www.festivalulcascavaluluidebradulet.ro)
Legenda lui Manole
Se spune că Negru-Vodă, întemeietorul Țării Românești l-ar fi adus pe Manole cu meșterii săi să îi construiască cea mai frumoasă mănăstire din câte s-au pomenit.
Dar ce ziua meșterii construiau, noaptea se surpa. Speriat Manole de furia domnitorului, a avut un vis în care i s-a spus ”pân-om hotărî/ în zid de-a zidi/ cea-ntâi soțioară/ cea-ntâi surioară/care s-a ivi- mâini în zori de zi”.
Prima soție care a venit cu merinde către soțul ei iubit a fost Ana a lui Manole. Dar cum i-a fost hărăzit, aceasta a fost îngropată în zidurile mănăstirii, împreună cu pruncul ce îl purta în pântece.
După terminarea construcției, Negru Vodă nu a fost pe deplin mulțumit, și a vrut să se asigure că nu va mai fi construită niciodată o altă mănăstire la fel de frumoasă: ”Altă mănăstire/ Pentru pomenire/ Mult mai luminoasă/ Și mult mai frumoasă.” I-a abandonat pe acoperiș pe meșteri, care s-au aruncat în gol. Iar Manole care a încercat să scape zburând cu aripi improvizate, a cazut în vale, la câțiva metri de construcție, iar pe locul unde a căzut a izvorât o fântână care curge și azi în memoria acestei impresionante povestiri.
După umplerea sufletelor cu magia și liniștea din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș, turiștii coboară către fântână unde își potolesc setea cu apă cristalină ”cu apa puțină/ cu apă sărată/ cu lacrimi udată”.
Last modified: 25/04/2019
