Va invit sa descoperiti povestea unui grup de tineri pasionali, plini de energie, care au reusit sa lupte pentru visurile lor si sa le puna in practica, oricat de grea a devenit provocarea la un moment dat.
Alina Chiriac este voluntar al asociatiei CHINARO si nu e prima oara cand ma „lovesc” de entuziasmul si pasiunea cu care aceasta vorbeste despre actorie si despre China.
Ce a reusit ea sa faca? A lucrat la visul ei si a gasit oamenii potriviti cu care sa faca asta. Impreuna au fost in China si au prezentat un proiect actoricesc de succes, cu sprijinul Institutului Cultural Roman de la Beijing. Mai jos regasiti toate detaliile despre visul lor devenit realitate si cum au reusit ca prin munca, entuziasm, perseverenta si optimism sa infrunte orice obstacol si sa-l transforme in atu.
1. Povestiti-mi despre voi, va rog.
Andrada David: Buna. Eu sunt cea mai „batrana” dintre toti de aici. Lucrez de pe la vreo 16 ani, am lucrat 10 ani intr-o companie mare de fast food, dupa care m-am mutat la o companie de haine, si mai mare decat prima. M-am intalnit cu Alinuta prima data la scoala de teatru, acum trei ani. Dupa ce am lucrat cu ea, am avut un an de pauza, dupa care ne-am reintalnit. Voiam sa ma duc la un alt curs de teatru, dar nu singura. Am zis ca nu ma duc fara Alinuta, ea a zis ca vrea sa vina si atunci ne-am dus si la grupa de avansati, unde am cunoscut minunatii nostri colegi. Acum o sa povesteasca Alinuta ce s-a mai intamplat.
Alina Chiriac: Eu sunt o corporaTRISTA. Deja v-a zis Andrada prima parte. Practic, de la intalnirea noastra mi-a venit ideea de piesa bilingva. Undeva, in subconstientul meu, mi-a placut foarte mult ideea de a combina cele doua limbi. Am facut teatru de mica. Daca ma intreba cineva, spuneam că vreau sa fiu artista. Mi se spunea si chinezul, deci cumva totul a avut legatura. A fost ceva ce s-a dezvoltat in subconstient si am avut noroc sa dau peste domnul Constantin Lupeanu, directorul ICR din Beijing, cel care ne-a ajutat sa dam curs acestui proiect. L-am cunoscut acum un an la o expozitie de pictura, unde a inceput, practic, toata aventura.
Oana Zara: De mica am facut gimnastica si dansuri de toate felurile, de la sportive la street dance, balet, contemporan etc. Mi-am dorit foarte mult sa fiu la Universitatea de Coregrafie, unde am si ajuns. Sunt in continuare studenta in anul I la Master, iar pasiunea mea este si va fi mereu dansul. Cred ca nu as putea trai fara asta. Simt cumva ca ma regasesc in fiecare miscare pe care o gandesc inainte sa o execut. Am ajuns in acest proiect prin intermediul lui Robert, pe care il cunosteam datorita minunatei lui sotii, creatoarea de moda Ana Novic, alaturi de care am colaborat la un proiect precedent.
Valentin Tinjala: Nu am visat niciodata sa fiu actor, nici nu m-am gandit vreo clipa pana acum 3 ani, cand am primit un voucher la scoala de actorie InLight. Am mers acolo si, usor-usor, a inceput sa-mi placa. Ulterior, m-am focusat mai mult pe ce inseamna teatru. Asta se intampla acum 3 ani de zile. In prezent, am reusit sa intru si intr-o trupa profesionista de actori, cu care joc in Bucuresti. Pe colegii din cadrul proiectului din China i-am cunoscut tot la InLight. Prima data am cunoscut-o pe Alinuta. Dupa care i-am cunoscut si pe ei. Ulterior a venit si Oana in proiect. Mi s-a parut foarte tare ideea unei piese bilingve, iar noi ne gandeam de mult sa facem un soi de trupa independenta. Si iata ca am reusit. Ba, mai mult, am ajuns in China, unde a fost foarte bine.
Razvan Parlog: Eu sunt Razvan Parlog si pe mine m-a adus Vali in proiect, dupa ce am lucrat impreuna la un spectacol, tot la InLight. Mi s-a parut foarte misto ideea lor si scheletul pe care lucrau, asa ca am pornit de acolo constructia spectacolului. Mi-a placut faptul ca au fost foarte receptivi si dornici de a lucra.
Am terminat regia de film, am activat intr-o trupa amatoare de teatru timp 4 ani, sub indrumarea domnului Virgil Constantin, care e un om foarte smecher. De acolo a venit si pasiunea pentru teatru. In continuare, m-am specializat pe film.
Robert Diaconeasa: Am 28 de ani, la baza sunt jurnalist, dar eu cochetez cu partea asta a teatrului de mic. La 14 ani am aparut pentru prima data intr-o reclama, iar de atunci m-am indragostit de camera de luat vederi. Visul meu a fost intotdeauna sa am o emisiune la televizor. Ceea ce s-a si intamplat. Am avut vreo trei proiecte cu televiziuni importante din tara. Dar povestea mea a inceput in presa scrisa. Imi placea foarte mult sa aflu povesti despre oameni si sa scriu despre ei, imi placea foarte mult muzica, tocmai de aceea am facut in asa fel incat sa ajung la o revista de profil muzical, BRAVO, pe care o stie toata lumea. Unde am stat 12 ani si de unde am plecat anul trecut fiindca nu ma mai regaseam in echipa. Am crescut acolo, m-am transformat dintr-un adolescent intr-un profesionist si am cunoscut foarte multi oameni de la care am avut ce invata. Insa formula in care eu ramasesem nu mai era una buna, nu mai aveam ce sa invat si de la cine. Asa ca m-am gandit si cel mai bine pentru mine a fost sa-mi urmez pasiunile. Viata mi-a demonstrat ca, daca fac asta, e foarte bine. Si, din fericire, am parte de rezultate. Vreau sa fac televiziune in continuare, doar ca nu ma regasesc in nimic din ce e la televizor acum. Poate la un moment dat o sa se gaseasca un proiect care sa-mi fie potrivit. Deocamdata, m-am dus in directia online si am facut www.daddycool.ro, locul meu de suflet, in care povestesc despre familia mea si despre copilul meu. Si in care am ocazia sa povestesc despre proiectele in care sunt implicat, fara sa fiu limitat in nici un fel. Cant, joc, scriu, prezint evenimente, imi plac oamenii foarte mult si in mijlocul lor ma simt cel mai bine.
Pe colegii mei i-am cunoscut la scoala de actorie InLight, unde am invatat multe lucruri. Cred ca ne-am sudat foarte bine si ma bucur ca am ajuns in China, iar visul Alinutei a prins viata. Oamenii s-au bucurat foarte tare de noi. Cu bune si cu rele, e adevarat, dar prestatia cea mai importanta de acolo a fost si cea mai buna: oamenii s-au ridicat in picioare si au aplaudat, ceea ce a fost minunat!
2. Cum a inceput totul?
Alina: Eu imi doream foarte mult sa fac ceva, dar nu-mi iesea nimic. Pana cand am primit un telefon de la o prietena care lucreaza la Biblioteca Nationala si mi-a zis ca este o expozitie despre China acolo. Habar nu aveam ca il voi intalni total intamplator pe directorul Insitutului Cultural Roman din Beijing, domnul Constantin Lupeanu, si ca urma sa avem o legatura puternica, desi nu ne vazusem niciodata. M-a intrebat ce caut la expozitie, fiind foarte tanara, si i-am explicat ca am studiat chineza. In secunda in care am realizat care este functia dansului, i-am explicat faptul ca am in minte un proiect pe care vreau sa-l fac la Beijing: o piesa de teatru bilingva. Ii povesteam cu atat de mult patos incat a ramas fascinat de determinarea de care am dat dovada, asa ca iata-ma cateva luni mai tarziu, la Beijing, prezentandu-i ceea ce avea sa fie piesa „Luceafarul” la un an distanta, dupa multe provocari si incercari, dupa bune, dar si mai putin bune. Am gasit solutia sa imbin o deplasare cu jobul la Beijing si o intalnire cu domnul Lupeanu la ICR ca sa ii prezint o varianta mult mai avansata a proiectului si ma bucur foarte tare ca lucrurile s-au legat exact asa cum trebuie.
3. Cum ati descrie experienta voastra din China, intr-un singur cuvant?
Andrada: Interesanta
Alina: Albastra
Robert: Neasteptata, in sensul cel mai pozitiv.
Oana: Inspirationala.
Vali: Energica
Robert: Stii ce a fost tare? Faptul ca ne-am inteles foarte bine cu chinezii, chiar daca doar Alina stia chineza. Ne-am implicat cu totii si, cumva, limbajul corpului, al gesturilor si al energiei a functionat perfect, iar in doar cateva zile noi am facut o piesa de teatru cu doi oameni care nu participasera de nici un fel pana atunci la ea. A trebuit sa implicam si niste actori chinezi pentru ca asa a fost scris proiectul, dar i-am vazut abia cand am ajuns la Beijing. A fost o adevarata provocare, dar i-am facut fata cu brio.
4. Ati reusit sa puneti in scena poemul Luceafarul intr-un mod total inedit, iar prin proiectul vostru ati desfintat inclusiv barierele lingvistice, avand replici atat in limba romana, cat si in limba chineza. Cum a fost pentru voi?
Andrada: Robert a zis ca vrea dans si ca o sa iasa extraordinar cu momente de dans. Alinuta a zis ca vrea chineza si tot asa, pana cand am tinut cont de dorintele tuturor din echipa. Am pus pe hartie ceea ce au vrut ei si ma bucur ca au acceptat varianta finala, la care eu am ajuns.
Alina: Andrada e modesta. A fost mult de munca. Ea s-a gandit chiar si la rolurile noastre, s-a gandit ce replici sa fie in chineza, ce replici sa fie in romana, a facut o armonie din tot. Dar e prea modesta, ea nu stie sa se laude.
Robert: A scris in paranteze care e momentul in care se vorbeste, care e momentul in care se danseaza, cine ce face etc. E atat de dedicata incat imediat ce ne-a auzit ideile s-a pus pe treaba. Nu a pierdut deloc timpul…
Last modified: 30/03/2017
